POVESTEA ANOREXIEI MELE
Cat de greu
pare pentru mine acum sa rememorez anumite momente din viata mea ! Multi ani
am crezut ca am avut o copilarie
normala, probabil fericita, cum ar fi bine sa aiba toti copii. Aveam in jurul
meu parintii, bunicii, chiar si o strabunica, prieteni de joaca, jucarii, curtea
bunicilor plina de verdeata ,camera mea, colegii de scoala, tot ce se
presupunea ca ar fi fost deajuns pentru a deveni o femeie implinita, stapana pe
sine, capabila in orice moment sa se descurce cu situatiile si experientele pe
care viata ni le scoate in cale.
Mereu mi se
spunea ca sunt desteapta, ca pot mult mai mult, ca trebuie sa demonstrez cat
sunt de capabila. Imi aduc aminte cum bunicul meu pe cand aveam 5 ani (inca nu
eram la scoala sau gradinita) imi dadea exercitii de matematica pe care apoi le
corecta si cand greseam ma certa. Eram ingrozita de acele exercitii, plangeam,
si bunica, care nu avea multa scoala incerca sa ma ajute dar nu reusea intotdeauna. Plangeam facand acele exercitii.
Daca reuseam sa le fac bine primeam recompense in dulciuri. Dar eu, desi imi
placeau acele dulciuri nu le doream. Asa am inceput sa am probleme in a manca
cum trebuie. Refuzam sa merg la masa, sa manac tot (asa cum imi cereau
parintii), ajunsese sa fie un adevarat chin tot ce tinea de mancare. Pe la
varsta de 11 ani am inceput sa ma dezvolt fizic si sa ma vad grasa si urata.
Imi era rusine de cum arat cu toate ca eram un copil normal la greutate.
In perioada
liceului parintii imi lasau in frigider, in craticioare, portii de mancare
pentru cand ma intorceam de la ore.
Ajungeam acasa si primul lucru pe care il faceam era sa murdaresc
farfuriile si sa arunc mancarea in chiuveta sau toaleta, mintind apoi ca am
mancat. Aruncam si pachetelul cu mancare pe care mi-l dadeau pentru scoala.
Ajunsesem practic sa manac o data pe zi (seara) cand nu aveam incotro pentru ca
cina o luam impreuna cu parinti. Trebuia sa manac mult pentru ca devenisem
slabuta si ai mei insistau sa manac mai mult. In acele momente eu ma gandeam doar
la cum o sa arunc a doua zi mancarea ca sa nu ma ingras.
Acum, imi dau
seama cat de emotiva devenisem, cat de interiorizata, cat de departata de
familie, de colegi, de cei din jurul meu pentru a nu lasa sa se vada cat sufar,
ma simteam extrem de singura. Anxietatea imi crestea si aveam frustrari fata de
cum arat. Mereu mi se parea ca sunt mult prea grasa. Mi se parea ca ideal
pentru o femeie este sa fie cat mai slaba. Ma cantaream mai mereu. Chiar si
acum, dupa atatia ani obsesia pentru a ma incadra intro anumita greutate este
prezenta. Imi urmaresc silueta in vitrinele magazinelor si ma analizez cautand
sa vad cat sunt de slaba fata de celelalte femei (caci acum am trecut de 40 de
ani).
Mintea este
unul dintre cele mai valoroase bunuri ale noastre dar si cel mai mare dusman.
Adeseori ne definim prin gandurile noastre si mintea lucreaza ca o “moara” ,
macina ceea ce ii dai. Daca gandirea este pozitiva si noi ne simtim mai bine
decat atunci cand ne afundam in frustrari, resentimente.
Nu am ajuns
femeia de cariera pe care si-o doreau parintii mei, nici la capitolul familie
nu stau prea grozav. Dar am invatat ca granita intre o persoana normala si una
anorexica este foarte ingusta. Desi ceilalti imi spun ca arat normal pentru
varsta si inaltimea mea eu tot mai am in minte ca nu sunt atat de slaba pe cat
as vrea.
In 1992
(aveam 25 ani) mama mea a murit de cancer, dupa o suferinta de aproape 2 ani.
In acesti 2 ani de zile am incercat sa luptam cu boala care o macina si ale
carei efecte lasau urme adanci in sufletul ei si al nostru, in special al meu
care toata viata o vazusem ca singurul sprijin si omul cel mai apropiat mie. Se
stingea incet, in tacere, cu toate ca durerile erau atroce si folosea
medicamentele cele puternice care existau la acea vreme pe piata pentru
calmarea durerilor. Sedintele de chimioterapie, pierderea parului, starile de
slabicune, erau groaznice. Parca muream o data cu ea. Atunci am simtit revolta,
neputinta si disperarea de a nu avea cum
sa o ajut. Am trecut greu peste moartea ei. Emotional eram la pamant. Ma
simteam parasita. Am devenit incrancenata intro lupta surda cu viata si cu
oameni din jurul meu. Mi-am construit ziduri si am pus bariere intre mine si
ceilalti, nu doream sa ma mai atasez de nimeni ca sa nu sufar. Sentimentele de
singuratate si neincredere m-au facut sa ma retrag si sa ma instrainez de
familie si prieteni.
Lucrurile au
luat o intorsatura grava in viata mea in anul 2007 cand in urma unor probleme
la servici am ajuns sa cantaresc mai putin de 40 kg si sa ma confrunt cu o
depresie puternica pe care chiar si acum incerc sa o depasesc. A urmat o
internare “fortata” la spitalul Obregia peste care nu am reusit sa trec si de
care cand imi aduc aminte ma intristez pentru ca nu a rezolvat problemele mele
ci le-a “inecat” in doze masive de medicamente si a adus resentimente
puternice fata de cei din anturajul apropiat, in special fata de tatal meu.
Acest eveniment a declansat probleme de consum excesiv de alcool si a accentuat
anorexia (acum stiu ca alcoolul avea destule calorii si imi dadea senzatia de
satietate). Apoi timpul parca a incremenit si am uitat sa rad.
Moartea
destul de neasteptata a tatalui meu in 2009 la doar 2 luni dupa diagnosticarea
de cancer pulmonar a inrautatit lucrurile. Am ramas fara nici o ruda apropiata,
pierduta intr-o lume pe care nu o intelegeam si in care nu doream sa traiesc.
M-am afundat in alcool si anorexia a devenit ceva obisnuit.
Am incercat
sa trec peste aceste evenimente din viata mea si sa gasesc puterea de a merge
mai departe dar nu am reusit de una singura. Solutia si ajutorul au venit de la
prietenii mei apropiati care dupa un an m-au dus la un doctorul specialist in
dependente care m-a indrumat catre AA, la vremea respectiva neexistant in
Romania un grup de suport pentru cei cu tulburari alimentare.
Atunci am
gasit ghidarea si intelegerea de care aveam nevoie, explicatii despre ce se
intampla cu boala mea (caci dependentele mele sunt boli) si modul cum sa lucrez
la ele (prin programul celor 12 Pasi). Sa fac pace cu mine, cu Puterea
Superioara pe care eram atat de incrancenata, sa redevin o persoana normala.
Asta vara (iunie
2012) am primit un telefon de la prietena mea D, care ma anunta ca s-a
infiintat grupul de suport pentru persoane
cu tulburari alimentare. Am fost foarte incantata. Tocmai plecam in
concediu si abia asteptam sa revin sa ajung la intrunirile grupului. Stiam ca
locul meu este acolo pentru ca echilibrul pe care l-am gasit este inca fragil
si ca imposibilitatea mea de a ma hrani corect se datoreaza unor dezechilibre
emotionale. Si ca acumularea resentimentelor, gandurilor negative, nesigurantei
in propria persoana fac ca dupa 2-3 linguri de mancare sa am senzatia ca deja
sunt satula.
Am inceput de atunci sa
merg la intalnirile grupului TAA. Suntem la inceput dar ma bucur sa aflu cum sa
mentin un echilbru in ceea ce fac si felul cum pot sa rezolv problema anorexiei
mele. Mai am inca comportamente atat de caracteristice persoanelor anorexice si
anume sa arunc mancarea, sa ma cantaresc foarte des, sa ocolesc multe feluri de
mancare doar pentru ca le consider ca fiind prea consistente si m-as putea
ingrasa de la ele. Acum stiu ca aceste manifestari sunt gresite si ca anorexia
si infometarea nu sunt o solutie pentru problemele mele din viata de zi cu zi.
Pe parcursul procesului
de vindecare cautam sa ne redescoperim pe noi insine. A reface inseamna pentru
noi a regasi, a identifica adevarata noastra natura. Problemele fizice,
emotionale, mentale si spirituale nerezolvate ne imboldesc sa le constientizam.
Dependentele amortizeaza problemele reale si contribuie la cautarea compulsiva
a alinarii. Cand indepartam dependentele, indepartam acel strat izolator care
functiona pentru a ne proteja de suferinta. Daca nu gasim o cale de a lucra cu
aceste emotii si experiente si de a le elimina, ele ne vor afecta direct sau
chiar ne vor controla comportamentul.
Trebuie sa credem ca
putem sa invatam sa traim normal daca avem rabdare cu noi si cu ceilalti. Chiar
daca avem momente in care ne simtim descurajati si dezorienati, idea este sa continuam,
sa nu abandonam progresul catre o viata normala, mai echilibrata. Sa fim mereu
vigilenti pentru a nu recadea in vechile obiceiuri pe care singuri le-am sadit,
sa ne pastram speranta in mai bine.
FRUMOASĂ AFARĂ
ŞI ÎNAUNTRU
Cum să povestesc
în câteva rânduri istoria a 15 ani şi jumătate de Overeaters Anonymous? Cum aş
putea să descriu şapte ani de abstinenţă după cei opt ani de trecere de la
sfidare, disperare şi supunere la program? Cum să vă povestesc recunoştinţa
sufletului meu pentru miracolele de abundenţă, bucurie, sănătate, forţă şi
putere din viaţa mea de astăzi? Îmi trăiam viaţa în insecuritate, veşnic îndoindu-mă
de mine însămi, în boală cronică, în compulsie şi obezitate.
Când lumea se
uită la mine astăzi, vede o femeie suplă, înaltă şi atrăgătoare. Pare-se că în
mine există o calitate pe care mulţi o definesc ca fiind “ frumoasă ”. Nu este
vorba de aparenţa mea exterioară, mai degrabă ceva interior care provine din
trăirea celor Doisprezece Paşi cât pot şi ştiu eu de bine. Nu mi-aş fi
închipuit un asemenea dar. Când visam cu ochii deschişi sau “ mă rugam ”, era pentru a deveni slabă prin magie şi
pentru ca Făt Frumos să mă găsească. M-am rugat pentru banii necesari pentru
plata facturilor, pentru un voiaj, pentru a cumpăra o maşină nouă şi aşa mai
departe. Cine se gândea să se roage pentru o plenitudine interioară care să poată determina un colon spastic să reacţioneze
normal, sau să controleze cârceii cronici de la un picior, precum şi durerile
de spinare si palpitaţiile, şi să indepărteze dorinţa de făină şi zahăr
rafinat? Asta înseamnă a cere miracole.
Tot ce îmi
doream era o casă frumoasă, o şcoală bună pentru copiii mei, două maşini în
garaj şi să fiu frumoasă sâmbăta seara. Rugându-mă specific pentru aceste
lucruri, limitam pătrunderea binelui în viaţa mea, în schimb spoream şi dădeam
putere negativităţii. A fost nevoie de mulţi ani pentru a înţelege acest lucru,
iar darul “ vieţii din viaţă ” a fost greu de cucerit pentru mine.
Timp de mulţi
ani am încercat din răsputeri să demonstrez că după ce voi fi devenit slabă,
voi putea să mănânc orice aş vrut, oricând aş fi vrut. Întotdeauna am recăpătat
greutatea pierdută, şi câteva kilograme in plus, nemaiputând să port aceleaşi
haine de la un sezon la altul, şi stând tot timpul la regim, şi dacă mâncam şi
dacă făceam foamea. Am cunoscut durerea şi umilinţa de a nu putea participa la
activităţiile sportive, batjocura celorlalţi copiii sau a profesorilor, a
vânzătoarelor din magazine, a străinilor dar şi a prietenilor. Chiar dacă
recuperarea mea nu este ceva unicat in OA, cunoaşterea relelor specifice de
care m-am vindecat poate ajuta cititorul să înţeleagă mai bine. Din câte îmi
aduc aminte aceste rele erau: obsesia mâncării, sindromul yo-yo al greutăţii,
cântarul care îmi domina viaţa, mărimea la haine ca unitate de măsură a
valoarei mele, a trăi cu cincisprezece pastile pe zi ( amfetamine, diuretice şi
laxative ), fumarea a trei pachete de ţigări pe zi, a bea zece-cincisprezece
cutii de suc pe zi, a bea vreo cincisprezece căni de cafea pe zi, a mesteca
vreo trei pachete de gumă americană fără zahar pe zi, cârceii cronici la
picioare, durerea cronică a şezutului, nevoia cronică de somn şi colon spastic.
Aceste simptome
erau un stil de viaţă pentru mine. Credeam cu fermitate in ele. Mă încătuşam
veşnic în sentimentul de vinovăţie şi faliment, impiedicandu-ma să ating
lucrurile bune care erau în interiorul meu. Chiar dacă pot spune că am trăit
momente de plăcere senzuală mare, profunda frică pe care o aveam în mine mă
ducea într-un mod nimicitor să ating noi străfunduri. Era un preţ pe care mă
asteptam că mai devreme sau mai tarziu
l-as fi plătit pentru agonisirea mea şi pentru ataşarea mea la lucrurile
materiale.
Alergarea mea
după bunurile lumeşti şi după gratificările senzuale m-au distrat şi m-au înfruptat destul de
bine, iar aceste lucruri au rămas tipărite cu dragoste în amintirile mele. Dar preţul
pe care a trebuit să îl platesc în termeni de ură pentru mine, furie către
copiii mei şi o stare de sănătate precară ( nu reuşeam să mă simt într-adevăr
bine dacă nu foloseam vreo substanţă sau dacă nu făceam dragoste ) era prea
mare.
Într-o zi
alergatul meu a luat sfârşit. Nu ştiu cum
şi nu ştiu când s-a oprit, s-a întâmplat în etape, centimetru după centimetru,
kilogram după kilogram. Într-o zi, după doi ani de abstinenţă riguroasă şi de
frică de mâncare, m-am trezit şi mi-am dat seama că nu mai trebuia să îmi fie
frică de făină şi de zahăr. Nu mai îmi aduc aminte
momentul sau procedeul prin care aceste dependenţe mi-au fost îndepărtate. Ştiu
doar că atunci când am încetat în încercarea mea de a controla programul de
ştergere a compulsiilor mele, doar atunci aceste din urmă au fost îndepartate.
Astăzi
sărbătoresc şapte ani de abstinenţă, pe care i-am acumulat, prin voinţa
Domnului, trăind fiecare zi la randul ei. Ce înseamnă acest lucru pentru mine?
Am ajuns să înţeleg că, în OA, nu putem avea absoluta şi perfecta abstinenţă pe
care o pot avea cei de la AA. Abstinenţa poate fi ceva diferit pentru fiecare
dintre noi. Abstinenţa mea se schimbă şi creşte în continuu, aşa cum eu mă
schimb şi mă fac mare pentru a întâmpina lumea şi pe Dumnezeu.
Ceea ce pentru
mine a funcţionat la începutul anilor mei petrecuţi în OA nu mai este de
actualitate: a trebuit să invăţ că urmarirea strictă a orişicarui plan alimentar
era o nebunie dacă speram apoi să mă pot dezvolta în curentul principal al
vieţii.
Astăzi sunt aşa
de plină de iubire si recunoştinţă pentru înţelegerea a ce înseamnă abstinenţă în cazul meu încât îmi este greu
să descriu ce simt. Cred că abstinenţa poate fi orice dorim noi să fie, atâta
timp cât suntem oneşti cu noi înşine.
Am ajuns să
cunosc corpul meu, în interior şi în exterior, mai bine decât ar putea să-l
cunoască vreodată orice medic. În şapte ani nu am fost bolnavă decât atunci
când am avut o uşoară gripă şi o mică răceală. Cu toate acestea, binenţeles că mă
duc să fac controalele medicale şi că nu rejectez valoarea ştiinţei medicale.
Astăzi menţin
pierderea greutătii de 36 kg menţinandu-mă în program. Cei Doisprezece Paşi
sunt pentru mine un stil de viaţă care atinge toate domeniile vieţii mele. Acum
un an, soţul meu a venit pentru prima dată la grup dupa 9 ani de rezistenţă.
Tocmai a completat primul an de abstinenţă
şi a pierdut 30 kg. Fata mea acum este în OA şi participă activ la
programul nostru pentru adolescenţi. Acest lucru este un miracol în viaţa
noastră şi suntem recunoscători pentru
abundenţa care ne-a fost dată.
Astăzi ştiu că
am o personalitate compulsivă ( adictibilă ) şi că din când în când boala mea va ieşi şi se va arăta. Acest lucru nu
înseamnă ca sunt un faliment. Înseamnă că mi se poate înapoia sănătatea dacă
aleg Puterea Superioară. În timp ce mâncarea nu mai este o problemă şi ca multe
alte manifestări exterioare mi-au fost indepărtate, boala se mai face simţită
pe şest în furtuni emotive sau incapacitatea de a se adapta. Aceasta este
natura vieţii iar eu mă ridic lucrând prin fiecare experienţă.
Există multe
lucruri care “ merg bine ” în mine astăzi, începând cu Puterea Superioară care
lucrează în viaţa mea. Este o Putere înlăuntrul meu, o formă a mea mai înaltă,
pe care aleg să o numesc Dumnezeu. Dumnezeu în viaţa mea se exprimă prin multe
canale, iar eu am o staţie de recepţie care a rămas pornită tot timpul, mulţumită
programului. Câteva canale prin care Îl primesc pe Dumnezeu sunt muzica,
poezia, literatura, arta, dansul, lumea, natura, forţele binelui din univers şi
iubirea. În viaţa mea Iubirea este cu certitudine expresia unei Puteri
Superioare.
Astăzi pot da şi
primi iubire, şi ştiu că, multumit lui Dumnezeu, sunt o femeie frumoasă
înauntru şi afară.